Fideli fericirii!

Chiar și eu. Evident, nu am de ce să-mi doresc să stochez momentele neplăcute sau mai puțin vesele  din viața mea.  Iar “OBIECTIVUL” probabil e ultimul lucru pe care mi l-aș dori să-l văd atunci când mă simt cea mai necăjită de soartă. Se întâmplă cu toți, dar nu-i pe asta. În schimb tare ne mai place să depozităm fiecare clipuliță în care ne simțim bine, zâmbim sau pur și simplu arătăm bine, nu doar în capușorul nostru, ci și, necesar, în memoria digitală, care ne permite să o împărtășim (share-uim) întregii lumi. Uneori probabil pierdem mai mult timp pentru a fixa  unele momente pe peliculă decât pentru a le trăi cu adevărat. Cine știe, poate sutele de poze făcute în câteva zile de vacanță ar putea să ne convingă că vacanța a fost una mult mai lungă. …Sau cel puțin pe cei din jur. Și, în final. Ne “răsfoim” clipele unora altora și ne admirăm fericirea. Unii sunt fericiți, alții cred că sunt fericiți, dar apoi își găsesc altă fericire și realizează că asta e cea adevărată, iar alții sunt fericiți de mai multe ori. De fapt, nici nu contează căile prin care trecem fiecare, fiindcă avem un singur scop – fericirea.  Eu la rându’mi, încercând să o detectez am realizat că e tare șmecheră și nu se ascunde nici pe departe printre lucrurile perfecte care pe alocuri sunt atât de banale…

AcTIoN!

În mâinele cui se afla viitorul lui?

În urmă a rămas o zi frumoasă de duminică. După o săptămână, mai mult sau mai puţin încordată, ne-am delectat astăzi cu câteva ore de plimbare, cumpărături şi o atmosferă caldă în unul din localurile preferate din capitală.

… La un moment dat, atenţia mi-o fură un pici de aproximativ doi anișorie la masa aflată vizavi de noi – plânge în gura mare la maică-sa în braţe. Aceasta însă n-are treabă, continuând să-şi curăţe stavrida. În câteva clipe tatăl copilului se retrage la baie. Copilul continuă să plângă fiindcă, Doamne, nu ajunge la halba de bere a tatălui. După ce plânsul atinge culmea isteriei, doamna se încumetă să tragă halba în faţa copilului. Micuţul, fără să stea prea mult pe gânduri, pune halba la gură… În timp ce  serveşte din băutura alcoolică, o doamnă, de la aceeaşi masă, reuşeşte să-i facă nişte poze. Mama – pozează şi ea… parcă mândră.

“Couch potato” –

- mitul american vs realitatea noastră

În ciuda numărului mare de săli sportive – de forţă / fitness / aerobic etc., care le găsim practic la fiecare “intersecţie” a Chişinăului, mişcarea fizică ocupă un loc  secundar în experienţa de zi cu zi a tinerilor.  Pentru a confirma acest lucru nu este nevoie să analizăm agenda fiecărui tânăr, pentru că aspectul vorbeşte de la sine. Nu intenţionez sub nici o formă să ofensez pe cineva, dar ar fi bine ca lucrurile să fie privite obiectiv, iar critica să fie interpretată constructiv. Dacă mă refer la partea feminină, pot să spun că nici eu nu reprezint  standardul 90-60-90 – de fapt spre care nici nu tind (!) – aşa că nu aveţi de ce să vă aruncaţi în capul meu.

… din plictiseală

Încep să culeg literă cu literă, dar nu ştiu despre ce să scriu… Dar vreau mult să o fac, pentru că poate aşa voi reuşi să alung plictiseala! Ştiu că există şi alte ocupaţii care m-ar salva de la o asemenea stare, dar demult e ora de culcare – curând şi de trezire. Şi iată. Deşi practic nu am ce face, prefer să stau trează… să gândesc, să visez,  să trăiesc dorul – lucrurile care probabil nu pot plictisi. Dar uite că nu pot sta locului, fără sa fac nimic, şi să trăiesc aceste emoţii. Fiindcă tocmai ele îmi alungă somnul şi vor să mă pună pe roate din clipa aceasta. Vreau mai repede să fie mâine pentru a-mi împlini dorul, vreau cât mai curând să se realizeze visurile… vreau şi vreau… dar pe de altă parte, îmi doresc ca timpul să se oprească. Fiindcă în viitor ştiu că timpul nu doar îmi va dărui, ci şi va fura… va fura din cei ce fac parte de mine. Mă va fura şi pe mine de la cineva…

Ce îmi “promit” astrele?

Fiind născută în anul Tigrului, precum şi jumătatea mea, am fost foarte curioasă să văd ce ne “rezervă” horoscopul pentru anul 2010 Nu că aş crede în astfel de preziceri, dar dacă tot mi se prezice ceva pozitiv, de ce nu aş face-o? Iată ce am găsit pe unul din site-urile specializate:

2010 – Anul Tigrului Alb promite să fie neobişnuit şi interesant, în corespundere cu simbolul tigrului. La conducere, în lume şi în ţară, vor veni oameni curajoşi, prin intermediul cărora se vor realiza idei radicale şi neobişnuite. Tematica principală a anului va fi dragostea, pasiunea, atât de caracteristică naturii tigrului, ce se va extinde în toate sferele vieţii. Atmosfera monotonă şi plictisitoare de la locul de muncă va fi înlocuită de strălucirea culorilor noi şi apariţia noilor perspective, veţi găsi ocupaţia întregii vieţi şi ideea, căreia îi veţi putea dedica viaţa, sau cel puţin perioada acestui an. În afară de aceasta, nu trebuie să uităm că tigrul este un animal de familie, în haita de tigri mamele şi taţii îngrijesc de copiii lor. Prin urmare, anul 2010 va aduce ceva nou şi în relaţiile de familie. 

Oamenii pe care nu am vrut să-i cunosc…

În unul din articolele precedente am făcut referinţă la oamenii care au încercat să-mi “decoloreze” lumea sau să mi-o păteze. Nu ştiu de ce mi-a venit să scriu despre ei. Poate că nu le pot uita rolurile jucate ieftin – fiind netalentaţi (!), iar eu prea naivă pentru a vedea acest lucru. Îmi vine să râd de naivitatea mea de cândva.

Cei care au pătruns la un moment dat în viaţa mea, fără să vreau, nu ştiu să dăruie zâmbete adevărate, dar în acelaşi timp încearcă să le fure pe cele existente din jur. Nu se bucură pentru succesul altora sau îl dezapreciază. Încearcă prin orice modalitate să inferiorizeze pe cei din jur, pentru a putea demonstra că totuşi sunt mai buni…  continuând în mod ipocritic să zâmbească. Sunt cei care apreciază frumuseţea altora ca fiind falsă şi că realizările altora sunt pe nemerit. Sunt cei care se vor a treia roată la trăsură. Sunt oamenii care se vor în viaţa altora şi încearcă să pătrundă prin orice modalitate, ca nişte lipitoare. De ce aceşti oameni nu-şi crează o lume a lor fără să încerce a o distruge pe a altora??? …  Presupun că am pus un accent nemeritat pe cuvântul “oameni”, dar fie… asta nu va schimba esenţa.

Nu am vrut să-i cunosc.

Culmea avuţiei şi versusul

… şi primul material publicat

în anul 2010!

Unii nu ar avea nevoie de prea multă imaginaţie pentru a pătrunde în aşa-presupusa lume – a bogătaşilor. De fapt, probabil nici nu conştientizează că fac parte din ea. Aşa este firea omului. Niciodată nu-i ajunge… Se întâmplă să existe oameni care-şi pot permite practic orice – pe plan material.  Şi sunt priviţi cu multă invidie de unii pentru asta. Nu vreau să mă opresc la subiectul invidie, fiindcă aş avea prea multe de spus (or, cu altă ocazie). În esenţă. Pentru ce ar putea fi invidiaţi? (neagră sau albă tot invidie e!)

Banii aduc fericirea?

Poţi să admiri un om fericit, dar banii nu presupun necesar fericire. Fiindcă pe cât de multe poţi realiza cu ei, pe atât şi distruge… Cu siguranţă, banii te ajută să obţii anumite lucruri care te fac fericit. Ideea e că banii pot fi câştigaţi.

Bine. După cum am zis şi în unul din articolele precedente, ţara în care trăiesc oferă mai puţine posibilităţi în acest sens. Şi totuşi… de ce nu aş fi fericită?

(Sunt fericită! De fapt, acest sentiment mă însoţeşte mereu, fiindcă am învăţat să apreciez ceea ce îmi aparţine, atât timp cât îmi aparţine şi nu după ce aş pierde…

Trebuie să recunosc că şi greşelile altora îmi vin în ajutor atunci când soarta îmi schiţează în cale o răscruce… Dar oricum obişnuiesc să-mi urmez simţirea, pe care încerc să o păstrez departe de lumea materialistă. Să trăiesc la maxim fiorul, dorul, clipirea, amintirea, zâmbetul, fericirea… nebunia! Adevărat. Trăiesc o nebunie! Îmi zic să tac… să mă feresc de invidie. Dar nu pot, fiindcă toate le trăiesc la gradul de „nebunie”! Mâine pot să am parte şi de momente mai puţin plăcute, având contact cu lumea exterioară, cine ştie. Dar nu simt frică. Nu mi-e frică de nimic atât timp cât îi am alături pe cei ce fac parte din mine. Mi-e frică doar să nu-i pierd.

Fie Binecuvânta-ţi!

În lumea mea nu am nevoie de ochelari roz

… doar ca accesoriu – doar de!

Nu mă refer la cămeruţa mea roz în care adorm şi mă trezesc zi de zi… deşi e locul în care mă simt – la locul meu    Mă refer la ceea ce mă înconjoară, la ceea ce trăiesc clipă de clipă, la ceea ce simt, la ceea ce dăruiesc şi primesc…

Vreau să spun că nu pot să mă mândresc cu un număr mare prieteni. Deşi, dintr-o parte poate, nu se observă acest lucru, fiindcă rătăcesc mereu printre mulţi oameni. Să ştiţi că şi pentru mine a fost surprinzător să descopăr acest lucru, realizând că lumea care mă înconjoară dintotdeauna a fost colorată într-un roz naiv… Dar nu şi a mea!

În urma acestei acestei „descoperiri”, trebuie să recunosc, am devenit mai egoistă şi multe lucruri am învăţat să le păstrez doar pentru mine… Când vorbesc despre mine, mă refer nu doar la persoana mea, ci şi la cei dragi, care sunt parte din mine. Sunt puţini, dar deajuns pentru a mă face să simt împlinirea!

Vreau să le mulţumesc din suflet celor care m-au făcut să descopăr făţărnicia şi dezămăgirea. Fiindcă anume datorită lor am reuşit să modelez o lume a mea… fiindcă datorită lor, ei nu mai există în ea! Mulţumesc că m-aţi izbăvit de voi, cei care aţi încercat să-mi decoloraţi lumea!

Acum, nu mai am nevoie de ochelarii pe care cândva îi purtam fără să ştiu. Doar trebuie să învăţ să mă orientez şi într-o lume străină care doar pe alocuri este stropită cu picături roz… De ochelari nu am nevoie nici în lumea mea, în care totul este roz de la sine.

Vreau să le mulţumesc şi celor care, în cele din urmă, m-au ajutat să cred…. să cred în acele picături roz – că există… în afara lumii mele! Fiindcă tocmai ei au apărut “din afară”, iar acum fac parte din ea. Vă iubesc!

Pe unde călătoreşte prostia?

sau… Opriţi aici!

curând…!

Pornind de la citatul menţionat în articolul anterior „eu nu prea intru pe aici, că am găsit deja ce am căutat”, am vrut să aflu şi eu mai multe despre “comorile” ascunse în site-urile de socializare…Or, de ce “f****.md” este unul din cele mai vizitate portaluri din R.Moldova?

Pentru ce îl vizitează cei de la muligambia – este clar… Aflaţi, sau nu, că acesta cuprinde una din cele mai mari colecţii de exemplare unice de “face-uri” din ţară. Nu ţine de aspectul fizic primit de la “mama” natură, ci de ipostazele în care acesta este prezentat.

“Încă nu te-ai măritat…?”

Tocmai această întrebare o primesc de fiecare dată când întâlnesc vreo cunoştinţă cu care nu ne-am văzut de ceva timp… Însă prin al meu „NU” simt că trezesc o mare uimire în ochii interlocutorului, care aşteaptă cu nerăbdare să-i ofer aceeaşi întrebare… Ca să-mi răspundă cu mare mândrie „DA” – de parcă ar fi în faţa altarului .

De fapt uimirea îmi aparţine mie: de ce „încă…?” – am trecut cumva de vreo dată limită???

Stupefiată, însă, am rămas în urma unei discuţii recente, cu o fostă colegă de la şcoală, în care am aflat că sunt printre puţinele ei cunoştinţe de aceeaşi vârstă care „încă” nu s-au măritat. Vai de mine!… Eu, entuziasmată că am găsit-o după mulţi ani pe unul din site-urile de socializare, pe care am şi eu profil, a trebuit să aud la propunerea de păstra legătura – „eu nu prea intru pe aici, că am găsit deja ce am căutat”… adăugând că este logodită. Doamne! Am rămas fără grai. Însă impusă de circumstanţe a trebuit să-i explic fetei că nu „caut” nimic (!) şi niciodată nu am făcut-o, fie pe internet sau prin altă cale. Ci e o modalitate de a păstra legătura cu prietenii de peste hotare şi o manieră comodă de a face schimb de informaţie (luând în consideraţie că majoritatea prietenilor sunt jurnalişti). Dar ce vorbă să fie. Fiecare judecă după sine.

Şi dacă tot veni vorba de mine… Nu găsesc nici un gol în viaţa mea de acum – fiindcă este plină cu de toate!

Clipe frumoase petrecute împreună, visuri împărtăşite de-amândoi

Şi-atâtea amintiri adunate… de tine şi de mine, la un loc –

Locul care ne uneşte şi ne ţine strâns legat într-un întreg

E mare locul, de încap atâtea lucruri…şi mic încât – nu am cum sa te pierd!

Nu ar putea fi măsurat de nimeni fiindcă-i un spaţiu de neatins…

E sfânt şi ne-aparţine numai nouă, căci s-a născut în clipa-n care ne-am cuprins…

E între noi, dar nicidecum nu ne desparte, fiindcă-l creăm în doi – doar pentru noi!

Nu-i egoism, dar numai într-o lume aparte… de invidie şi rautate departe –

vrem şi putem să ne păstrăm iubirea şi tot ce îşi găseşte loc între noi!

Binecuvântat să fie locul ce ne ţine la un loc!…

Acest „loc” nu poate fi considerat nul, dacă „încă” nu e întărit de sigila Oficiului Stării Civile… Dar, fiţi siguri, nici acum şi nici după (!) nu îl voi percepe ca pe o realizare, ci ca pe o contopire firească a două destine într-un întreg, numit familia!

P.S. Am şi eu „DA-urile” mele, care nu sunt puţine, doar că întrebări vizavi de alte realizări rămân undeva în umbră … Acolo unde nu mă aflu eu!

La ce folosesc?

sau… folosesc la ceva?

În pofida riscurilor cărora ne supunem, cum ar fi cela de a fi eliminaţi de la examen, puţini dintre noi se hotărăsc să păşească pragul auditoriului, în care urmează să decurgă testarea, fără a fi înarmaţi cu fiţuici “pe specialitate”. Deşi unii nu le mai recunosc, apelând la procedeele digitale, sunt studenţi care rămân fideli metodelor clasice de plagiere… Da. Plagiere. Era firesc să ajung la acest capitol, mai puţin plăcut dragilor noştri profesori, dar asta e… şi asta e menirea de bază a pregătirii copiuţelor înainte de examen.

Probabil vă întrebaţi de ce de bază? Ar mai fi şi un alt „folos” din aceste hârtiuţe?

“Profesia” de şomer, or “tinereţe fără bătrâneţe”

Din start vreau să pun câteva puncte pe „i”… Nu am de gând să contrazic realitatea din R.Moldova, care nu este deloc „dulce”… Doar că sunt şi eu un tânăr specialist, care s-a format şi urmează să se realizeze pe plan profesional în R.Moldova… Sună absurd?… Pentru unii (mulţii) DA! Fiindcă vorbim doar despre ţara în care tinerii nu ştiu ce vor face cu diploma după absolvire!… Pe unii doar acest gând îi determină să renunţe la depunerea actelor la vreo instituţie de învăţământ superior… Pe când alţii, cu documentul „superior” în mână, se plâng că nu are cine să-l aprecieze (!). Cum aşa? Doar atâţia ani pierduţi la facultate… mda, într-adevăr pierduţi pentru unii…

Va continua…

Continuare: Bine. Instituţiile/organizaţiile de stat le lăsăm deoparte. Sunt ale statului – cel care… Iar pentru a primi un „loc” în cadrul acestora nu întotdeauna contează reuşitele, ci cât de reuşit este aranjată vreo rudă sau cunoscut pe acolo.

… doar nu avem de gând să stăm cu mâinile în buzunare – în aşteptare ca cineva să ne asigure cu ceva…

“Generalizările vs Individualitatea”… şi câteva abateri de la temă :)

Nu ştiu de ce, într-o societate în care fiecare tinde să-şi manifeste individualitatea, se apelează atât de des la generalizări… Poate e doar o observaţie proprie – subiectivă (!), însă am impresia că uneori generalizările sau (să nu uităm şi de -) stereotipurile domină acţiunile şi deciziile unor oameni (sub nici o formă nu generalizez – fiţi atenţi la uneori/unor – nu întotdeauna/nu tuturor). De fapt, din punctul meu de vedere, „a generaliza” prezintă un mod de a gândi… De ce? Probabil din lipsa capacităţii unora de a depista în „masa” ce ne înconjoară anumite calităţi sau exemplare specifice, or, altfel zis, lenea de a gândi, de a compara şi analiza… Or, este uşor să generalizezi o problemă, adică să o atribui şi altora, pentru a nu-ţi asuma toată vina…

Pe de altă parte, generalizările folosesc la ţintirea unui grup de indivizi sau lucruri cu însuşiri comune sau care sunt supuse unor condiţii similare… Însă aici, fiţi de acord, există riscul de a atinge persoane care nu fac parte din categoria respectivă.

P.S. la mijloc de text: Cu siguranţă, expusele mele nu sunt categorice… nemijlocit şi generalizările au dreptul la existenţă. Depinde de situaţie… „când a tunat şi i-a adunat”!

Ce pot să cuprindă 5 ani…?

Probabil, valoarea timpului nu poate fi măsurată în cantitatea lui… ci în clipele de fericire, realizările şi visurile pe care ţi le dăruie acesta. Însă, cred că, nici acestea nu pot fi măsurate sau numărate… doar trăite!!! Aşa că nu voi vorbi în cifre despre ultimii „cinci” ani din viaţa mea, ci în rimă … De fapt, nu contează nici numărul lor, dar felul în care se adună unul câte unul – la un loc (!)

„Se spune că timpul omoară… câte un pic din ceea ce simţim,

Că fluturaşii par să dispară, şi dorul pare să nu-l mai trăim…

Că universul ce ne înconjoară pare sa-şi piardă culoarea roz

Iar clipele dulci petrecute-mpreuna rămân pierdute într-un un gând frumos…

Se spune că visele-şi găsesc drumuri diferinte, iar unul pentru altul străini devenim

Se spune că soarta-i devină – nu lipsa (!) capacităţii iubirea de a o trăi…!

De fapt aş putea zile-n şir să număr, clipele, lunile trăite-n comun

Însă cu trecerea lor nu se schimbă nimic… iar fluturaşii doar se adun’

acolo unde-au apărut pentru prima dată – la prima vedere,   primul sărut,

Acolo unde cutreieră dorul – acolo unde dragostea s-a născut…

Nicicând şi nici un timp din lume nu-mi va lua ce-am simţit şi ce simt,

Fiindcă cu trecerea clipei… sentimentul – pare doar mărit!

Lumea mea îşi păstrează culoarea vie – viu cum este fiorul trăit

alături de tine, în preajma iubirei, care va dura până la infinit!”

No comment

Florida, USA

Gheretele “Moldpresa” vs “O mie de mărunţuşuri”

Mai mult de jumătate de veac, pe piaţa de difuzare a presei periodice, funcţionează cu succes întreprinderea “Moldpresa”. Principalul obiect de activitate a concernului, potrivit însăşi denumirii, ar trebui să fie distribuirea presei. Realitatea însă demonstrează că vânzarea ziarelor a devenit un pretext de derulare a unor afaceri de alt gen. Pe lângă publicaţii periodice, chioşcurile “Moldpresa” comercializează circa 80 de feluri de produse de uz cancelar, aproximativ 50 de mărci de produse de tutun, peste 40 de feluri de cartele telefonice de reîncărcare şi multe altele. Orientarea spre necesităţile consumatorului – prima regulă a lucrătorilor întreprinderii „Moldpresa”, e menţionat pe pagina Web a instituţiei. E vorba nu numai de necesităţile consumatorului, dar şi de marketing-ul în baza căruia funcţionează sistemul de comercializare a produselor. Te porneşti la chioşc să cumperi un lucru şi te întorci acasă cu zece: îţi aminteşti că pixul nu mai scrie şi ai nevoie de unul, că acasă s-au terminat chibritele şi… tot aşa. Aşadar, diversitatea mărfurilor propuse spre vânzare în gheretele “Moldpresa” determină crearea unui cerc de consumatori foarte divers. Un lucru sigur e că cititorii de ziare nu sunt consumatorii ţintă ai acestei instituţii… Pe lângă aceasta, cele mai multe din încasările acestei instituţii provin din taxa pe viciu, adică din vânzarea ţigărilor…

“Arborele” lui Stati tratat cu tăcere

La Librăria „Cartea Academică”, la un loc special, sunt prezentate nişte cărţi cu titluri foarte dubioase ce vizează identitatea etnică şi lingvistică a românilor basarabeni. Printre acestea sunt: „Istoria Moldovei”, de Vasile Stati, „Statalitatea poporului moldovenesc”, de Victor Stepaniuc, Dicţionarul moldo-român, de Vasile Stati şi altele. Apropo, autorul a ilustrat acest volum cu imagini ale unui arbore genealogic al limbilor indo-europene, ce se ramifică de la tulpina acestuia, în funcţie de originea lor. În grupul limbilor de origine latină, precum italiana, franceza, spaniola, portugheza, româna ş.a., îşi are ramificaţia şi limba „moldovenească”…

Cum este situaţia culturii la sat?

Ion Hadârcă, scriitor:

“Dacă vorbim despre cultură ca o dominantă a capacităţilor şi intereselor Parlamentului şi Guvernului de a susţine acest domeniu, de al încuraja, de al ridica la calităţile şi necesităţile civilizaţie moderne este o eroare. Eu am impresia că este o nedorinţă şi o neînţelegere faţă de cultura naţională. Se pare că dacă lumea cântă şi dansează, înseamnă că totul e bine. Dar nu este adevărat. Această cultură, ca să supravieţuiască, trebuie investită. Nu este grija celui care produce cultura, ci a celui care organizează. Iar aici stăm la capitolul zero.”

Arcadie Suceveanu, scriitor:

“Ne confruntăm cu o situaţie grea mai cu seamă în sezonul rece. Activităţile culturale la sate se reduc la întâlnirile din şcoli. Şcoala rămâne acel local unde se mai poate de organizat şi ceva în plan cultural. Există câteva programe promovate de Uniunea Scriitorilor care organizează întâlnirile scriitorilor cu cititorii şi în sate, dar iarăşi, mai mult la licee, şcoli şi nu case de culturi. Deci sunt antrenaţi mai cu seamă copiii. Oamenii satului rămân puţin în afara acestui proces. Este o problemă la care ar trebui să ne gândim împreună şi cu Ministerul Culturii şi Guvernul. Lucrurile acestea trebuie organizate şi finanţate la nivel de Stat.”

Spre cultură şi civilizaţie prin literatură

Nu e duminică şi nicio altă zi marcată cu roşu în calendar. E 16 noiembrie, iar în satul Bădragii Noi din raionul Edineţ e sărbătoare. În curtea şcolii medii sunt adunaţi copii, părinţi şi profesori, care îl întâmpină pe Vasile Romanciuc la el acasă. Însoţit de mai mulţi prieteni scriitori, Mihai Cimpoi, Arcadie Suceveanu, Iulian Felip, Ion Hadârcă şi Ianoş Ţurcanu, Vasile Romanciuc păşeşte pragul şcolii, unde pentru prima dată i s-au deschis porţile cu 53 de ani în urmă. Susţinut de mai multe societăţi şi edituri în cadrul Proiectului Naţional “Spre cultură şi civilizaţie prin literatură”, scriitorul, alături de colegii săi, vine în ospeţie cu o donaţie de carte pentru Bibliotecile şcolară şi publică din satul Bădragii Noi.

Spectacolul vieţii

În fiecare zi societatea noastră se confruntă cu un şir de probleme. Indiferent de faptul că li se acordă o atenţie mai mare sau nu, starea lor nu pare a se ameliora. Acest lucru se întâmplă din motiv că societatea nu se implică destul în rezolvarea lor, din lipsă de informare, de finanţe şi timp. Una din aceste probleme e integrarea în societate a persoanelor cu dizabilităţi.

Persoane cu nevoi speciale au existat în toate timpurile şi în toate ţările indiferent de situaţia social-economică şi politică a fiecărui stat, doar că atitudinea faţă de ele a fost şi este una incorectă. De cele mai multe ori, aceste persoane sunt plasate pe o treaptă mai inferioară, alcătuind categoria de oameni care nu pot participa la viaţa social-economică a statului, având înşişi nevoie de îngrijire şi sprijin.

Invăţământ (FF) – Fără Folos?

În regulamentul de organizare şi desfăşurare a învăţământului fără frecvenţă în instituţiile de învăţământ superior universitar este menţionat faptul că nu se permite organizarea învăţământului fără frecvenţă la specialităţile în cadrul cărora se preconizează un număr mare de lucrări practice şi de laborator (limbi moderne, fizica, chimia, informatica, arte, medicina). Cât de necesară se dovedeşte a fi frecventarea orelor zi de zi pentru noi, viitorii jurnalişti?

Până anul curent de învăţământ, tinerii absolvenţi de licee şi colegii aveau posibilitatea să-şi facă studiile la secţia fără frecvenţă la două specialităţi din cadrul Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării, Jurnalism şi Biblioteconomie. În primăvara anului 2007, prin majoritatea voturilor, membrii Consiliului Facultăţii au decis anularea desfăşurării învăţământului cu frecvenţă redusă la specialitatea Jurnalism. Nelly Ţurcanu, prodecan la FJŞC şi membru al Consiliului, susţine că nu se vede utilitatea în pregătirea specialiştilor la învăţământ fără frecvenţă, pentru că majoritatea tinerilor care îşi fac studiile la această secţie nu lucrează în domeniul mass-media.

Toamna de la înălţimea norilor

Sună telefonul. Eu din capătul celălalat al liniei aflu că în Moldova a sosit toamna… Şi în calendarul din Florida a început să-şi numere zilele luna septembrie, doar că soarele încăpăţinat de aici continuă să ardă la fel de tare.

E o zi frumoasă de toamnă. După ce mă aşez comod în unul din jilţele aranjate simetric în salonul avionului aud o voce plăcută răsunând din difuzoare: “ Rugăm să vă legaţi centura de siguranţă! În două ore şi 20 de minute vom ateriza la Chişinău!” (tradus din engleza ) Avionul decolează din Germania şi este ultima cursă cu care urmează să zbor astăzi.

Ce noroc! Mă trezesc aşezată lângă ferestruică mică, care îmi deschide de la înălţimea avionului o privelişte nemaipomenită. Printre norii rari ce plutesc la nivel cum mine observ urmele lui septembrie care începe să-şi ia rămas bun de la toamna din anul acesta. Peisajul de după sticlă pare a fi o hartă la desenarea căreia s-au folosit cele mai aprinse culori. La un moment dat, o atingere pe umăr mă face să-mi iau privirea de la fereastră. “Doriţi ceai sau cafea?” mă întreabă o domnişoară îmbrăcată în formă. Domnul de alături preferă un pahar cu vin. “ E din anul acesta?”, glumeşte dumnealui. Da, într-adevăr, sezonul de vinificaţie e în toi, iar în crâmele şi beciurile oamenilor s-au efectuat, cred că, toate pregătirile necesare pentru preluarea recoltei viţei-de-vie, mă gândesc eu în timp ce gust din cafeaua proaspăt făcută.

Nu ştiu bine unde ne aflăm acum, dar după oră îmi dau seama că zburăm deasupra teritoriului Moldovei. Parcă şi aerul din salon îmi pare mai curat, deşi pe tot parcursul zborului au funcţionat aceleaşi climatizatoare. Norii încep tot mai mult să se îndesească, de parcă s-ar împinge făcându-şi un loc sub cerul senin.

Pentru mulţi dintre pasageri această revenire acasă a fost aşteptată de mai mult de trei luni. Aceştia sunt studenţii din Moldova, care au plecat pe perioada verii în Statele Unite la muncă prin intermediul programului de schimb cultural Work and Travel.

E timpul să aterizăm. Se pare că afară a început o ploaie ciobănească. Cu paşi grăbiţi mă îndrept spre ieşire pentru a-mi implini cât mai repede dorul de persoanele dragi. În sfârşit, după patru luni şi jumătate, pot să gust din aerul dulce de toamnă “adevărată”. Nu reuşesc să-mi revin după o călătorie atât de lungă, aproximativ 20 de ore, că mă trezesc în cercul celor apropiaţi. Primind un buchet mare de crizanteme înţeleg că şi pentru mine A SOSIT TOAMNA!

E sfârşit de septembrie… Iar păsările călătoare vor zbura curând acolo unde toamna-i doar pe calendar…