… La un moment dat, atenţia mi-o fură un pici de aproximativ doi anișorie la masa aflată vizavi de noi – plânge în gura mare la maică-sa în braţe. Aceasta însă n-are treabă, continuând să-şi curăţe stavrida. În câteva clipe tatăl copilului se retrage la baie. Copilul continuă să plângă fiindcă, Doamne, nu ajunge la halba de bere a tatălui. După ce plânsul atinge culmea isteriei, doamna se încumetă să tragă halba în faţa copilului. Micuţul, fără să stea prea mult pe gânduri, pune halba la gură… În timp ce  serveşte din băutura alcoolică, o doamnă, de la aceeaşi masă, reuşeşte să-i facă nişte poze. Mama – pozează şi ea… parcă mândră.

Iată că se întoarce şi bărbatul. – Unde mi-e berea? – întreabă el şi observă că halba e la copil, care continuă (!) să servească aplecând halba, care este prea grea pentru mânuţele lui fragile. Fără să dea vreun semn de uimire sau indignare acesta ia halba de la copil. Dar nu aici a fost să fie – copilul începe din nou să plângă în gura mare. Mama îi propune cocktailul de lapte pe care l-a comandat din start, însă băieţelul refuză…

(Ce-i de făcut?)

Bărbatul în fugă ia câteva guri, dar lasă câteva guriţe şi copilului, dar puţine – doar este mic (¡) -  Îi dă berea. Piciul se calmează îndată şi mulţumit termină băutura din halbă. Mulţumiţi sunt şi adulţii care îşi continuă plăcut discuţia.

Sincer, nu prea am avut inspiraţie pentru a scrie acest articol… nici dorinţă de a da culoare literelor închegate în text.

P.S. Peste câţiva ani, de soarta copilului lor va fi devină societate, statul… oricine, numai nu ei – părinţi tâmpiţi ce sunt.

- mitul american vs realitatea noastră

În ciuda numărului mare de săli sportive – de forţă / fitness / aerobic etc., care le găsim practic la fiecare “intersecţie” a Chişinăului, mişcarea fizică ocupă un loc  secundar în experienţa de zi cu zi a tinerilor.  Pentru a confirma acest lucru nu este nevoie să analizăm agenda fiecărui tânăr, pentru că aspectul vorbeşte de la sine. Nu intenţionez sub nici o formă să ofensez pe cineva, dar ar fi bine ca lucrurile să fie privite obiectiv, iar critica să fie interpretată constructiv. Dacă mă refer la partea feminină, pot să spun că nici eu nu reprezint  standardul 90-60-90 – de fapt spre care nici nu tind (!) – aşa că nu aveţi de ce să vă aruncaţi în capul meu.

Unii se plâng că nu au timp să meargă la sală, alţii se plâng pe ineficienţa dietelor propuse în revistele specializate şi tot aşa… Motive, motive, motive… Nu înţeleg de ce unii  cred că o dietă ar putea să le deseneze “pătrăţele” pe abdomen. Dieta cu dieta. Cu siguranţă o alimentaţie selectă, cu produse sănătoase lipsite de colesterol, tot felul de conservanţi ş.a. este foarte importantă. Însă pe atât de important este şi exerciţiul fizic. Află că în urma dietelor poţi să scapi de cîteva kilograme în plus, dar acestea sub nici o formă nu te vor scăpa de celulită sau nu-ţi vor restabili piele lipsită de fermitate. O alimentaţie bună contribuie la aspectul sănătos al pielii, însă o alimentaţie bună nu are de a face cu presupusele diete populare în rândul femeilor, şi anume cele care exclud din alimentaţia de zi cu zi produse extrem de importante pentru funcţionarea normală a organismului, or reducerea alimentaţie ca atare la minimum – căci ” îngraşă – mâncarea”. Eu zic că îngraşă lenea! Bine. Trebuie de conştientizat şi faptul că stomacul nostru nu este “sac fără fund” şi trebuie de consumat bucatele în măsura în care simţi că nu-ţi mai este foame, dar nu în cea în care nu-ţi poţi duce burta după tine. Astfel, o alimentaţie raţională, în combinare cu practicarea sportului, nu se va reflecta în kilograme în plus sub nici o formă. Fiţi atenţi – raţională! Nu ştiu de ce, unii preferă să slăbească prin reducerea volumului de mâncare – slăbesc, dar obţin un corp care arată bine doar în “masca” vestimentară.

Cu trecerea anilor desigur apar mai mulţi factori care afectează aspectul fizic: naşterea copilului, vârsta, problemele de familie… dar nu-mi adresez articolul către această categorie de persoane (pentru asta probabil ar trebui să deţin studii în domeniu).

Îndrăznesc însă să le vorbesc asta vârstnicilor mei, din perspectiva şi experienţa mea, tinerelor care ar trebui să ducă un mod de viaţă mai activ, care ar trebui să înţeleagă că pentru exerciţiul fizic nu este nevoie de timp liber: el poate fi îmbinat cu orice altă activitate!!!

Să trecem însă şi la partea masculină. Ce aş avea de spus de fapt?… Cel mai mult mă miră reprezentanţii genului masculin care ştiu foarte bine cum trebuie să arate femeia ideală pentru ei, fiind destul de selecţi, aşa să le spunem, în criteriile pe care le enunţă, dar fără a se preocupa de propriul aspect. No comment… Dar să nu uităm şi de faptul că ţine nu doar de aspectul fizic. Vrem noi sau nu vrem, dar ce n-am spune, oricum vrem (!) … vrem să avem alături un bărbat puternic. Deşi nu este pe nici departe criteriul de bază pentru care ne îndrăgostim de cineva…

Încep să culeg literă cu literă, dar nu ştiu despre ce să scriu… Dar vreau mult să o fac, pentru că poate aşa voi reuşi să alung plictiseala! Ştiu că există şi alte ocupaţii care m-ar salva de la o asemenea stare, dar demult e ora de culcare – curând şi de trezire. Şi iată. Deşi practic nu am ce face, prefer să stau trează… să gândesc, să visez,  să trăiesc dorul – lucrurile care probabil nu pot plictisi. Dar uite că nu pot sta locului, fără sa fac nimic, şi să trăiesc aceste emoţii. Fiindcă tocmai ele îmi alungă somnul şi vor să mă pună pe roate din clipa aceasta. Vreau mai repede să fie mâine pentru a-mi împlini dorul, vreau cât mai curând să se realizeze visurile… vreau şi vreau… dar pe de altă parte, îmi doresc ca timpul să se oprească. Fiindcă în viitor ştiu că timpul nu doar îmi va dărui, ci şi va fura… va fura din cei ce fac parte de mine. Mă va fura şi pe mine de la cineva…

Dar nu vreau să vă plictisesc. Deşi, poate unii din voi anume din plictiseală şi au ajuns pe pagina blogului meu

Plictiseala, plictiseala – cine este ea de apare în viaţa noastră aşa, сând are chef?

… sau când noi nu avem chef să facem nimic!

Eu zic că dacă plictiseala se rezumă doar la lipsă de ocupaţie, atunci e ok. Avem toate şansele să o dăm la o parte. Mai rău e când aceasta este o punte de trecere la starea de depresie sau de disperare – atunci când, nu că nu ai avea ce face, dar nu vrei să faci nimic. Fiindcă vrem noi sau nu, ce-i de făcut întotdeauna este! Mai trist e când dorinţă nu-i şi timpul preţios se epuizează fără de folos.

P.S. Demult nu m-a „vizitat” şi sper să nu o mai facă … fiindcă e destul de plictisitoare! Doar nu în zadar, doar după aproximativ o oră în contact cu ea, am ajuns să-i dedic şi o scriere… Or trebuie să merg la culcare.

Fiind născută în anul Tigrului, precum şi jumătatea mea, am fost foarte curioasă să văd ce ne “rezervă” horoscopul pentru anul 2010 Nu că aş crede în astfel de preziceri, dar dacă tot mi se prezice ceva pozitiv, de ce nu aş face-o? Iată ce am găsit pe unul din site-urile specializate:

2010 – Anul Tigrului Alb promite să fie neobişnuit şi interesant, în corespundere cu simbolul tigrului. La conducere, în lume şi în ţară, vor veni oameni curajoşi, prin intermediul cărora se vor realiza idei radicale şi neobişnuite. Tematica principală a anului va fi dragostea, pasiunea, atât de caracteristică naturii tigrului, ce se va extinde în toate sferele vieţii. Atmosfera monotonă şi plictisitoare de la locul de muncă va fi înlocuită de strălucirea culorilor noi şi apariţia noilor perspective, veţi găsi ocupaţia întregii vieţi şi ideea, căreia îi veţi putea dedica viaţa, sau cel puţin perioada acestui an. În afară de aceasta, nu trebuie să uităm că tigrul este un animal de familie, în haita de tigri mamele şi taţii îngrijesc de copiii lor. Prin urmare, anul 2010 va aduce ceva nou şi în relaţiile de familie. 

Un succes deosebit în acest an îi aşteaptă pe cei născuţi sub semnul Tigrului – aceştia vor putea obţine tot ce-şi planifică, iar începuturile noi vor aduce realizări neaşteptate, dar totodată pline de succes. Dacă sunteţi născuţi în „anii prietenoşi” semnului Tigru – anul Calului, Caprei sau Câinelui, pregătiţi-vă de un flux de noroc, acesta nu va trece pe alături. Mai dificil va fi rivalilor tradiţionali ai Tigrului – semnul Maimuţelor, Pisicilor şi Cocoşilor – veţi fi nevoiţi să depuneţi efort, pentru a folosi şiretlicurile în anul hotărât şi direct al Tigrului, care nu acceptă greşeli. Fiţi curajoşi şi cinstiţi, şi atunci norocul Tigrului vă va aduce rezultatele benefice aşteptate. În rest, anul 2010 promite să fie liniştit şi echilibrat. Anul Tigrului este întotdeauna un an al justiţiei, când vinovaţii sunt pedepsiţi, iar cei care au acaparat bunuri străine, le vor pierde oricum. Într-o anumită măsură, 2010 va fi anul răzbunării şi recompensării acţiunilor din anii precedenţi. În legătură cu criza financiară mondială, probabil ea se va menţine, dar Tigrul favorizează începuturi noi şi curajul, aşa că vor fi binevenite acţiuni şi decizii ieşite din comun în domeniul afacerilor. Anul 2010 promite să fie o provocare în sens material, dar totodată extrem de interesant şi abundent, aşa că majoritatea pur şi simplu nu vor avea timp pentru îngrijorări.

Cu tot sceptismul meu, permiteţi-mi să cred în scrierile de mai sus … De fapt, nici eu nu aş fi putut mai bine descrie aşteptările mele legate de acest an

În unul din articolele precedente am făcut referinţă la oamenii care au încercat să-mi “decoloreze” lumea sau să mi-o păteze. Nu ştiu de ce mi-a venit să scriu despre ei. Poate că nu le pot uita rolurile jucate ieftin – fiind netalentaţi (!), iar eu prea naivă pentru a vedea acest lucru. Îmi vine să râd de naivitatea mea de cândva.

Cei care au pătruns la un moment dat în viaţa mea, fără să vreau, nu ştiu să dăruie zâmbete adevărate, dar în acelaşi timp încearcă să le fure pe cele existente din jur. Nu se bucură pentru succesul altora sau îl dezapreciază. Încearcă prin orice modalitate să inferiorizeze pe cei din jur, pentru a putea demonstra că totuşi sunt mai buni…  continuând în mod ipocritic să zâmbească. Sunt cei care apreciază frumuseţea altora ca fiind falsă şi că realizările altora sunt pe nemerit. Sunt cei care se vor a treia roată la trăsură. Sunt oamenii care se vor în viaţa altora şi încearcă să pătrundă prin orice modalitate, ca nişte lipitoare. De ce aceşti oameni nu-şi crează o lume a lor fără să încerce a o distruge pe a altora??? …  Presupun că am pus un accent nemeritat pe cuvântul “oameni”, dar fie… asta nu va schimba esenţa.

Nu am vrut să-i cunosc.

… şi primul material publicat

în anul 2010!

Unii nu ar avea nevoie de prea multă imaginaţie pentru a pătrunde în aşa-presupusa lume – a bogătaşilor. De fapt, probabil nici nu conştientizează că fac parte din ea. Aşa este firea omului. Niciodată nu-i ajunge… Se întâmplă să existe oameni care-şi pot permite practic orice – pe plan material.  Şi sunt priviţi cu multă invidie de unii pentru asta. Nu vreau să mă opresc la subiectul invidie, fiindcă aş avea prea multe de spus (or, cu altă ocazie). În esenţă. Pentru ce ar putea fi invidiaţi? (neagră sau albă tot invidie e!)

Banii aduc fericirea?

Poţi să admiri un om fericit, dar banii nu presupun necesar fericire. Fiindcă pe cât de multe poţi realiza cu ei, pe atât şi distruge… Cu siguranţă, banii te ajută să obţii anumite lucruri care te fac fericit. Ideea e că banii pot fi câştigaţi.

Bine. După cum am zis şi în unul din articolele precedente, ţara în care trăiesc oferă mai puţine posibilităţi în acest sens. Şi totuşi… de ce nu aş fi fericită?

(Sunt fericită! De fapt, acest sentiment mă însoţeşte mereu, fiindcă am învăţat să apreciez ceea ce îmi aparţine, atât timp cât îmi aparţine şi nu după ce aş pierde…

Trebuie să recunosc că şi greşelile altora îmi vin în ajutor atunci când soarta îmi schiţează în cale o răscruce… Dar oricum obişnuiesc să-mi urmez simţirea, pe care încerc să o păstrez departe de lumea materialistă. Să trăiesc la maxim fiorul, dorul, clipirea, amintirea, zâmbetul, fericirea… nebunia! Adevărat. Trăiesc o nebunie! Îmi zic să tac… să mă feresc de invidie. Dar nu pot, fiindcă toate le trăiesc la gradul de „nebunie”! Mâine pot să am parte şi de momente mai puţin plăcute, având contact cu lumea exterioară, cine ştie. Dar nu simt frică. Nu mi-e frică de nimic atât timp cât îi am alături pe cei ce fac parte din mine. Mi-e frică doar să nu-i pierd.

Fie Binecuvânta-ţi!

Revenind la capitolul “bani”, ştiu că voi munci şi voi putea să obţin lucrurile la care visez. Visurile mă fac fericită!

Sunt fericită că am lucrurile care nu pot fi cumpărate, fiindcă cele care pot fi, le voi putea cumpăra în orice moment. Îmi dau seama că sună banal, dar asta e…

Unii ar spune că „culmea avuţiei” este atunci când cineva nu are ce face cu banii. Eu aş zice că este vorba de „culmea zgârceniei”. Cum să nu ai ce face cu banii atunci сând lumea este plină de nevoiaşi. Probabil când îţi permiţi orice, dar de fapt nu ai nimic – asta ar prezinta fenomenul.

Şi în genere. Ce înseamnă să ai bani?… sau ce sumă trebuie să deţii ca să poţi declara că ai bani? Pe de o parte, să ai bani, înseamnă să poţi să-ţi asiguri o existenţă civilizată, plăcută, comodă şi igienică. Asta înseamnă să poţi (!), dar nu necesar să şi o faci. Adevărul e că aceste însuşiri nu definesc viaţa tuturor celor care, aşa să zicem, „au bani”.

Materialismul

Dacă tot am început să vorbesc despre bani, nu aveam cum să ignor şi acest capitol, care defineşte într-o măsură oarecare lumea care mă înconjoară. Întotdeauna m-a mirat… cu ce pot să te bucure lucrurile materiale care nu îţi îmbogăţesc viaţa spirituală? De acord. Sunt lucruri mai puţin utile, însă care ne aduc bucurie, însă nu prin preţul lor, ci prin ceea ce prezintă.

Îmi plac şi mie bijuteriile – la nebunie, dar dacă este vorba de nişte accesorii drăguţe, ce contează numărul de carate sau existenţa acestora în genere? Ajung şi eu să-mi opresc privirea pe rafturile magazinelor la lucruri foarte scumpe. Însă care îmi plac… şi apoi le văd preţul. Dar dacă tot sunt bani pentru împlinirea tuturor mofturilor, haide-ţi să ne gândim şi la viaţa spirituală/mintală. Cu atât mai mult că este atât de uşor să te ocupi de propria cultură generală atunci сând nu ai “ticsit” capul cu tot felul de probleme financiare. Pe lângă aceasta îţi şi mai permiţi să iai nişte lecţii particulare (am pornit de la spusele unui profesor de la universitate, care şi-a exprimat mirarea faţă de studentele „împopoţate” cu de toate, dar care habar nu au de funcţionarea elementară a computerului, nici că ar avea vreunul…). Nici nu am chef să mă refer la „investiţie”, fiindcă acest principiu lipseşte în societatea noastră. E de ajuns să te plimbi pe străzile Chişinăului ca să realizezi că oameni cu bani sunt… şi nu puţini… şi totuşi, trăim într-o ţară atât de săracă. Iar unii preferă să trăiască doar pentru „ochii” lumii, şi nu pentru confortul propriu. Cu telefoane, „terfe”, bijuterii, maşini etc. scumpe pe de o parte şi cu gazdă sau garsonieră pe de alta… or, gard de doi metri şi casă neconstruită până la adânci bătrâneţe. Nu vreau să continuu lista cu exemple  şi nici să mă refer la sacrificiile pe care le fac unii pentru a obţine aceste lucruri. Un lucru ştiu: că unii se autodistrug şi distrug punând factorul material pe prim-plan.

Nu mă interpretaţi greşit. Ştiu prea bine că factorul financiar este foarte important şi că foarte mulţi oameni suferă şi nu pot duce un mod de viaţă decent anume din cauza lipsei banilor. Dar asta nu înseamnă că trebuie să fim alături unii de alţii doar la bine, corect??? Şi, până la urmă, nu fac referinţă la sărmanii oameni care trăiesc cu ziua de azi, ci la cei … pur şi simplu materialişti. Uitaţi-vă! Un impunător număr de oameni au plecat şi continuă să plece peste hotare, lăsând copiii acasă. Nu îi judec. Nevoia ia determinat să ia această decizie. Dar după câţiva ani: după ce îşi crează condiţii decente de trai (sau mai mult decât necesare), după ce îşi adună careva rezerve, la ce naiba să stea departe de familie??? Cât le trebuie ca să se întoarce acasă? Ştiu că o fac pentru copii, doar că copiii mai au nevoie şi de altceva… acel altceva care se pierde în lumea materialistă.

P.S. Cei apropiaţi au nevoie de dumneavoastră şi nu de banii pe care îi aveţi sau nu! … sper.

Aveţi grijă unii de alţii.

Sunt fericită că am lucrurile care nu pot fi cumpărate, fiindcă cele care pot fi, le voi putea cumpăra în orice moment… Îmi dau seama că sună banal, dar asta e…

Nu mă refer la cămeruţa mea roz în care adorm şi mă trezesc zi de zi… deşi e locul în care mă simt – la locul meu    Mă refer la ceea ce mă înconjoară, la ceea ce trăiesc clipă de clipă, la ceea ce simt, la ceea ce dăruiesc şi primesc…

Vreau să spun că nu pot să mă mândresc cu un număr mare prieteni. Deşi, dintr-o parte poate, nu se observă acest lucru, fiindcă rătăcesc mereu printre mulţi oameni. Să ştiţi că şi pentru mine a fost surprinzător să descopăr acest lucru, realizând că lumea care mă înconjoară dintotdeauna a fost colorată într-un roz naiv… Dar nu şi a mea!

În urma acestei acestei „descoperiri”, trebuie să recunosc, am devenit mai egoistă şi multe lucruri am învăţat să le păstrez doar pentru mine… Când vorbesc despre mine, mă refer nu doar la persoana mea, ci şi la cei dragi, care sunt parte din mine. Sunt puţini, dar deajuns pentru a mă face să simt împlinirea!

Vreau să le mulţumesc din suflet celor care m-au făcut să descopăr făţărnicia şi dezămăgirea. Fiindcă anume datorită lor am reuşit să modelez o lume a mea… fiindcă datorită lor, ei nu mai există în ea! Mulţumesc că m-aţi izbăvit de voi, cei care aţi încercat să-mi decoloraţi lumea!

Acum, nu mai am nevoie de ochelarii pe care cândva îi purtam fără să ştiu. Doar trebuie să învăţ să mă orientez şi într-o lume străină care doar pe alocuri este stropită cu picături roz… De ochelari nu am nevoie nici în lumea mea, în care totul este roz de la sine.

Vreau să le mulţumesc şi celor care, în cele din urmă, m-au ajutat să cred…. să cred în acele picături roz – că există… în afara lumii mele! Fiindcă tocmai ei au apărut “din afară”, iar acum fac parte din ea. Vă iubesc!

curând…!

Pornind de la citatul menţionat în articolul anterior „eu nu prea intru pe aici, că am găsit deja ce am căutat”, am vrut să aflu şi eu mai multe despre “comorile” ascunse în site-urile de socializare…Or, de ce “f****.md” este unul din cele mai vizitate portaluri din R.Moldova?

Pentru ce îl vizitează cei de la muligambia – este clar… Aflaţi, sau nu, că acesta cuprinde una din cele mai mari colecţii de exemplare unice de “face-uri” din ţară. Nu ţine de aspectul fizic primit de la “mama” natură, ci de ipostazele în care acesta este prezentat.

Bine. Probabil fiecare din noi are profil pe un oarecare site de socializare – un oarecare! Însă сe fel de „socializare” căută cei care plasează pe pagina personală fotografii mai puţin indecente/indeştepte şi, mai grav – le „păstrează” cu acces deschis (!) tuturor – pe care le poţi „admira” fără a fi logat ?!

Presupun că curiozitatea deja v-a trimis pe pagina muligambia.com – o replică made in Republica Moldova la site-urile de genul cocalari.com şi pitzipoanca.org din România. Cred că nu trebuie să vă explic ce semnifică acest muli din denumirea blogului… şi, totuşi – un jargon din limba rusă al cărui echivalent în română ar fi cocălar, mârlan.

Da. Sunt de acord. Comentariile plasate de administraţia blogului sunt mai puţin decente, uneori chiar vulgare… însă cărora, fiţi de acord, nu cedează o mare parte din pozele „select” selectate.

Cineva ar spune că nu merită de pierdut timpul pe astfel de portaluri – probabil ar avea dreptate! Însă mediatizarea acestora , eu consider, că nu strică. Fiindcă sper ca …  măcar frica de a nu primi un „loc” merit pe paginile muligambiei să reducă din „prostia”, care  se întâmplă să aibă mult mai multe „staţii” decât ne imaginăm!

Indiferenţi nu avem cum să rămânem. Fiindcă, după cum obişnuiam eu să mă exprim,  suntem ceea ce ne înconjoară

STOP prostia!!!

Tocmai această întrebare o primesc de fiecare dată când întâlnesc vreo cunoştinţă cu care nu ne-am văzut de ceva timp… Însă prin al meu „NU” simt că trezesc o mare uimire în ochii interlocutorului, care aşteaptă cu nerăbdare să-i ofer aceeaşi întrebare… Ca să-mi răspundă cu mare mândrie „DA” – de parcă ar fi în faţa altarului .

De fapt uimirea îmi aparţine mie: de ce „încă…?” – am trecut cumva de vreo dată limită???

Stupefiată, însă, am rămas în urma unei discuţii recente, cu o fostă colegă de la şcoală, în care am aflat că sunt printre puţinele ei cunoştinţe de aceeaşi vârstă care „încă” nu s-au măritat. Vai de mine!… Eu, entuziasmată că am găsit-o după mulţi ani pe unul din site-urile de socializare, pe care am şi eu profil, a trebuit să aud la propunerea de păstra legătura – „eu nu prea intru pe aici, că am găsit deja ce am căutat”… adăugând că este logodită. Doamne! Am rămas fără grai. Însă impusă de circumstanţe a trebuit să-i explic fetei că nu „caut” nimic (!) şi niciodată nu am făcut-o, fie pe internet sau prin altă cale. Ci e o modalitate de a păstra legătura cu prietenii de peste hotare şi o manieră comodă de a face schimb de informaţie (luând în consideraţie că majoritatea prietenilor sunt jurnalişti). Dar ce vorbă să fie. Fiecare judecă după sine.

Şi dacă tot veni vorba de mine… Nu găsesc nici un gol în viaţa mea de acum – fiindcă este plină cu de toate!

Clipe frumoase petrecute împreună, visuri împărtăşite de-amândoi

Şi-atâtea amintiri adunate… de tine şi de mine, la un loc –

Locul care ne uneşte şi ne ţine strâns legat într-un întreg

E mare locul, de încap atâtea lucruri…şi mic încât – nu am cum sa te pierd!

Nu ar putea fi măsurat de nimeni fiindcă-i un spaţiu de neatins…

E sfânt şi ne-aparţine numai nouă, căci s-a născut în clipa-n care ne-am cuprins…

E între noi, dar nicidecum nu ne desparte, fiindcă-l creăm în doi – doar pentru noi!

Nu-i egoism, dar numai într-o lume aparte… de invidie şi rautate departe –

vrem şi putem să ne păstrăm iubirea şi tot ce îşi găseşte loc între noi!

Binecuvântat să fie locul ce ne ţine la un loc!…

Acest „loc” nu poate fi considerat nul, dacă „încă” nu e întărit de sigila Oficiului Stării Civile… Dar, fiţi siguri, nici acum şi nici după (!) nu îl voi percepe ca pe o realizare, ci ca pe o contopire firească a două destine într-un întreg, numit familia!

P.S. Am şi eu „DA-urile” mele, care nu sunt puţine, doar că întrebări vizavi de alte realizări rămân undeva în umbră … Acolo unde nu mă aflu eu!

În pofida riscurilor cărora ne supunem, cum ar fi cela de a fi eliminaţi de la examen, puţini dintre noi se hotărăsc să păşească pragul auditoriului, în care urmează să decurgă testarea, fără a fi înarmaţi cu fiţuici “pe specialitate”. Deşi unii nu le mai recunosc, apelând la procedeele digitale, sunt studenţi care rămân fideli metodelor clasice de plagiere… Da. Plagiere. Era firesc să ajung la acest capitol, mai puţin plăcut dragilor noştri profesori, dar asta e… şi asta e menirea de bază a pregătirii copiuţelor înainte de examen.

Probabil vă întrebaţi de ce de bază? Ar mai fi şi un alt „folos” din aceste hârtiuţe? De fapt, aş spune eu, pregătirea acestora nu prezintă o faptă condamnabilă, chiar din contra – lăudabilă. Şi nu mă refer la fiţuicele făcute prin metoda „copy-paste” la calculator şi scoase la printer, ci la cele făcute de mână. Fiindcă nu mulţi se încumetă să selecteze, din volumul impunător de informaţie, ideile de bază pentru a le aşeza cât mai mărunţel, cât mai compact, dar în acelaşi timp clar pe foiţă. Dar… credeţi-mă! Cei care îşi pregătesc copiuţele cu atâta măiestrie se „trezesc” la examen cu gândul că nu mai au nevoie de ele. Acesta e şi folosul adevărat al copiuţelor, dar nu cela pe care unii şi-l imaginează … Iar atâta timp cât nu sunt scoase de prin ascunzişuri în timpul examenului nu există riscul de a fi “eliminaţi” de printre rândurile celor exemplari. Deşi se întâmplă ca unii nici să nu aibă cu ce risca…

Şi totuşi, probabil, fiecare din noi s-a folosit măcar o dată de fiţuici – în sensul direct al cuvântului (mai ales la obiectele mai puţin dragi), dar cred că important – în ultimă instanţă – e ceea ce ne-a rămas în cap

Va continua…

Continuare: Bine. Instituţiile/organizaţiile de stat le lăsăm deoparte. Sunt ale statului – cel care… Iar pentru a primi un „loc” în cadrul acestora nu întotdeauna contează reuşitele, ci cât de reuşit este aranjată vreo rudă sau cunoscut pe acolo.

… doar nu avem de gând să stăm cu mâinile în buzunare – în aşteptare ca cineva să ne asigure cu ceva…

Dar ce să ne plângem. Companiile private la fel au nevoie de un personal care să le asigure existenţa. Aici, probabil, libertatea la exprimarea „cunoştinţelor” este mai respectată. Fiindcă nimeni nu vrea să-şi pună în pericol investiţiile cu angajaţi incompetenţi. Ah da! Veni vorba de competenţă… Unii se pierd disperaţi printre cerinţele job-urilor, crezând că nu este loc nicăieri pentru ei… săracii tineri „specialişti”. Li se cer atât de multe, iar angajatorilor nu întotdeauna le este de ajuns cunoaşterea doar limbii de stat… Ce e de făcut? – şi concursul atât de mare – Să plângem mai departe.

Eu, de fapt, am devenit foarte optimistă – deşi tristă din cauza despărţirii – din moment ce criza m-a lăsat fără lucru, fiindcă am realizat că nu e criză de locuri de muncă. Deloc! A fost de ajuns să accesez câteva pagini on-line pentru a mă pierde printre oferte. Nu glumesc…

În acest moment probabil vă întrebaţi de ce continuu atunci să mă odihnesc în afara orelor la facultate. Poate că mă alint, or îmi permit un pic de odihnă… sau poate vreau să ţintesc mai sus… N-are treabă.  (Updade 25.11.2009  – angajată!)

Aşadar, până la urmă şi în primul rând, trebuie să începem de undeva, chiar în perioada anilor de studii – pentru a avea cu ce ne umple CV-ul ulterior. Ziceţi că la început de cale e complicat fiindcă ni se cere experienţa pe care nu o avem? Adevărat. Dar mergem şi demonstrăm că ţinem piept în orice caz… E nevoie un pic de răbdare şi cu siguranţă se vor găsi locuri unde nu vor conta celulele pustii din CV, ci abilităţile pe care le deţinem. Mă refer desigur la cei care nu au „pierdut” anii la facultate. Pe lângă aceasta, vârsta pe care o avem acum justifică lipsa experienţii…

Poate pentru început nu vom obţine job-ul visurilor – poate! – însă cu siguranţă ne vom asigura loc pe drumul ce duce spre acesta.

Şi dacă e vorba de un loc la care pretind 1000 de oameni, de ce să nu fii tu acela care îl obţine?

Just do it!

Un gând la sfârşit de articol: Îmi dau seama că la mulţi dintre voi gândul “a zburat” imediat la salariu sau la lucrurile pe care nu ţi le poţi permite din acesta lucrând în R.Moldova… Însă la acest capitol voi reveni probabil într-o altă scriere. La moment însă permiteţi-mi să rămân la ideea că e mai bine să ai un salariu în buzunar, cât de mic nu ar fi acesta, decât nimic. Căci să nu ai nimic înseamnă să nu faci NIMIC!

Nu ştiu de ce, într-o societate în care fiecare tinde să-şi manifeste individualitatea, se apelează atât de des la generalizări… Poate e doar o observaţie proprie – subiectivă (!), însă am impresia că uneori generalizările sau (să nu uităm şi de -) stereotipurile domină acţiunile şi deciziile unor oameni (sub nici o formă nu generalizez – fiţi atenţi la uneori/unor – nu întotdeauna/nu tuturor). De fapt, din punctul meu de vedere, „a generaliza” prezintă un mod de a gândi… De ce? Probabil din lipsa capacităţii unora de a depista în „masa” ce ne înconjoară anumite calităţi sau exemplare specifice, or, altfel zis, lenea de a gândi, de a compara şi analiza… Or, este uşor să generalizezi o problemă, adică să o atribui şi altora, pentru a nu-ţi asuma toată vina…

Pe de altă parte, generalizările folosesc la ţintirea unui grup de indivizi sau lucruri cu însuşiri comune sau care sunt supuse unor condiţii similare… Însă aici, fiţi de acord, există riscul de a atinge persoane care nu fac parte din categoria respectivă.

P.S. la mijloc de text: Cu siguranţă, expusele mele nu sunt categorice… nemijlocit şi generalizările au dreptul la existenţă. Depinde de situaţie… „când a tunat şi i-a adunat”!

…

Nu voi ascunde. Ideea scrierii acestui material mi-a venit în urma sarcinii pe care au primit-o nişte studenţi de la facultatea la care studiez şi eu, de a publica pe „blogul personal” un material despre femeia/bărbatul adevărat.

Lăsând ezitaţia la o parte, aceştia au enumerat pe pagina personală criteriile sau calităţile pe care trebuie să le posede un/o eventual(ă) bărbat/femeie adevărat(ă)… De fapt, nici nu intenţionam să le dau apreciere – scrierilor, fiindcă fiecare îşi vede idealul în felul său… Însă anume de aici totul a început… Femeie/bărbatul trebuie să fie aşa sau altfel… Mai în scurt. Stereotipurile şi-au dat de ştire! Nemaivorbind de generalizări… Nu ştiu cum alţii, dar eu m-am simţit indignată (nu rău), dar pur şi simplu nu aş fi vrut să fiu inclusă în vreo una din listele care prezintă un standard pentru mulţi alţii. Eu sunt eu, unica şi nimeni altcineva ca mine! Pentru unii frumoasă, modestă, înţeleaptă şi multe altele – pentru alţii viceversa (deşi puţin probabil )… Nu e vorba de individualism. Deloc. Ideea era că fiecare calitate e relativă, iar fiecare se conformează, mai mult sau mai puţin, potrivit necesităţilor celui de aproape… fiindcă nu acţionezi cum „zice cartea”, ci în felul în care tu şi сel de aproape se simte mai bine… ţine de compatibilitate (!) Şi chiar nu are rost să visezi la ceva ce nu poţi ţine piept… Nu neg. Chiar am descoperit nişte materiale drăguţe în care autorul îşi descria jumătatea, pe care o iubeşte pentru ceea ce este, nu pe care a găsit-o umblând cu „lista magică” după sine…

Şi dacă, până la urmă, facem referinţă la nişte calităţi ca: fidelitate, raţionalitate, demnitate, încredere ş.a., vorbim despre nişte însuşiri elementare OMeneşti care ar trebui să însoţească fiecare persoană care se respectă pe sine, dar nu nişte criterii care să prezinte un IDEAL al femeii sau al bărbatului. Imi dau seama că teoria mea nu corespunde realităţii… Dar fiecare există pentru cineva… şi fiecare îşi găseşte pereche conform nivelului său de inteligenţă, mentalitate şi tot aşa.

P.S. Individualitate, individualitate! Unde eşti atunci când apare o nouă colecţie de îmbrăcăminte?… Se aranjează bine sau nu, ce contează? În vogă!… Nu vorbesc de toţi, deloc. Nici nu intenţionez să ofensez. Poate într-o măsură oarecare este nevoie şi de o bază financiară pentru a tinde spre „exclusivitate”… sau nu?… Dar nu luaţi în cap… Fiindcă este doar o meditaţie de vineri, care pentru unii va „cântări” mai mult, pentru alţii mai puţin .

TO BE CONTINUED…

„Se spune că timpul omoară… câte un pic din ceea ce simţim,

Că fluturaşii par să dispară, şi dorul pare să nu-l mai trăim…

Că universul ce ne înconjoară pare sa-şi piardă culoarea roz

Iar clipele dulci petrecute-mpreuna rămân pierdute într-un un gând frumos…

Se spune că visele-şi găsesc drumuri diferinte, iar unul pentru altul străini devenim

Se spune că soarta-i devină – nu lipsa (!) capacităţii iubirea de a o trăi…!

De fapt aş putea zile-n şir să număr, clipele, lunile trăite-n comun

Însă cu trecerea lor nu se schimbă nimic… iar fluturaşii doar se adun’

acolo unde-au apărut pentru prima dată – la prima vedere,   primul sărut,

Acolo unde cutreieră dorul – acolo unde dragostea s-a născut…

Nicicând şi nici un timp din lume nu-mi va lua ce-am simţit şi ce simt,

Fiindcă cu trecerea clipei… sentimentul – pare doar mărit!

Lumea mea îşi păstrează culoarea vie – viu cum este fiorul trăit

alături de tine, în preajma iubirei, care va dura până la infinit!”

Mai mult de jumătate de veac, pe piaţa de difuzare a presei periodice, funcţionează cu succes întreprinderea “Moldpresa”. Principalul obiect de activitate a concernului, potrivit însăşi denumirii, ar trebui să fie distribuirea presei. Realitatea însă demonstrează că vânzarea ziarelor a devenit un pretext de derulare a unor afaceri de alt gen. Pe lângă publicaţii periodice, chioşcurile “Moldpresa” comercializează circa 80 de feluri de produse de uz cancelar, aproximativ 50 de mărci de produse de tutun, peste 40 de feluri de cartele telefonice de reîncărcare şi multe altele. Orientarea spre necesităţile consumatorului – prima regulă a lucrătorilor întreprinderii „Moldpresa”, e menţionat pe pagina Web a instituţiei. E vorba nu numai de necesităţile consumatorului, dar şi de marketing-ul în baza căruia funcţionează sistemul de comercializare a produselor. Te porneşti la chioşc să cumperi un lucru şi te întorci acasă cu zece: îţi aminteşti că pixul nu mai scrie şi ai nevoie de unul, că acasă s-au terminat chibritele şi… tot aşa. Aşadar, diversitatea mărfurilor propuse spre vânzare în gheretele “Moldpresa” determină crearea unui cerc de consumatori foarte divers. Un lucru sigur e că cititorii de ziare nu sunt consumatorii ţintă ai acestei instituţii… Pe lângă aceasta, cele mai multe din încasările acestei instituţii provin din taxa pe viciu, adică din vânzarea ţigărilor…

După aproximativ o oră petrecută în regiunea unui chioşc “Moldpresa” sesizez că practic fiecare a doua persoană procură ţigări. Mai puţine însă solicită careva publicaţii periodice. E aproape de ora mesei, fapt ce îmi lasă speranţa să cred că totuşi dimineaţa, la prima oră, situaţia a fost alta. Cu atât mai mult că drumul de la chioşcul lângă care mă aflu duce spre Universitate, pe care în fiecare dimineaţă un număr mare de studenţi merge la ore. Curioasă, totuşi, să aflu cât de solicitată este presa în R.Moldova, decid să întreb vânzătoarea şi iată ce aflu: “Nu pot să spun că dimineaţă avem cu mult mai mulţi clienţi. Multe din persoanele care preferă anumite ziare sunt abonate la ele şi astfel nu sunt nevoite să meargă la chioşc, primindu-le la domiciuliu. La noi, de fapt, se cumpără mai mult programe TV”… Presupun că şi posibilităţile oferite de noile mijloace de informare, într-o măsură oarecare, determină reducerea interesului faţă de presa la bucată. Fiindcă, dacă înainte persoanele pasionate şi interesate de presa scrisă se aşezau la masă să servească dejunul cu ziarul de dimineata în faţă, atunci în prezent acestea îşi iau dejunul la masa calculatorului sau cu laptopul în faţă.

La Librăria „Cartea Academică”, la un loc special, sunt prezentate nişte cărţi cu titluri foarte dubioase ce vizează identitatea etnică şi lingvistică a românilor basarabeni. Printre acestea sunt: „Istoria Moldovei”, de Vasile Stati, „Statalitatea poporului moldovenesc”, de Victor Stepaniuc, Dicţionarul moldo-român, de Vasile Stati şi altele. Apropo, autorul a ilustrat acest volum cu imagini ale unui arbore genealogic al limbilor indo-europene, ce se ramifică de la tulpina acestuia, în funcţie de originea lor. În grupul limbilor de origine latină, precum italiana, franceza, spaniola, portugheza, româna ş.a., îşi are ramificaţia şi limba „moldovenească”…

Un alt arbore, „Limbile lumii şi Lumea limbilor”, asemănător, ca imagine, cu cel din volumul lui Vasile Stati, fusese prezentat, încă în perioada URSS (anul 1985) într-un număr al revistei ştiinţifice „Znanie sila”. Acolo limbile erau grupate în conformitate cu acelaşi sistem de clasificare. Singura diferenţă este inexistenţa limbii „moldoveneşti” pe încrengătura limbilor de origine latină.

Directorul Librăriei „Cartea Academică”, Svetlana Ţăranu, susţine că Dicţionarul moldo-român este un volum de succes. „Foarte multe persoane îl procură din curiozitate. Unii au o atitudine pozitivă, alţii negativă”, spune directoarea. Nici un cuvânt despre „arborele” lui Stati.

Ion Hadârcă, scriitor:

“Dacă vorbim despre cultură ca o dominantă a capacităţilor şi intereselor Parlamentului şi Guvernului de a susţine acest domeniu, de al încuraja, de al ridica la calităţile şi necesităţile civilizaţie moderne este o eroare. Eu am impresia că este o nedorinţă şi o neînţelegere faţă de cultura naţională. Se pare că dacă lumea cântă şi dansează, înseamnă că totul e bine. Dar nu este adevărat. Această cultură, ca să supravieţuiască, trebuie investită. Nu este grija celui care produce cultura, ci a celui care organizează. Iar aici stăm la capitolul zero.”

Arcadie Suceveanu, scriitor:

“Ne confruntăm cu o situaţie grea mai cu seamă în sezonul rece. Activităţile culturale la sate se reduc la întâlnirile din şcoli. Şcoala rămâne acel local unde se mai poate de organizat şi ceva în plan cultural. Există câteva programe promovate de Uniunea Scriitorilor care organizează întâlnirile scriitorilor cu cititorii şi în sate, dar iarăşi, mai mult la licee, şcoli şi nu case de culturi. Deci sunt antrenaţi mai cu seamă copiii. Oamenii satului rămân puţin în afara acestui proces. Este o problemă la care ar trebui să ne gândim împreună şi cu Ministerul Culturii şi Guvernul. Lucrurile acestea trebuie organizate şi finanţate la nivel de Stat.”

]]> http://juncu.wordpress.com/2007/12/06/cum-este-situatia-culturii-la-sat/feed/ 0 Natalia Juncu ih.jpg as.jpg http://juncu.wordpress.com/2007/11/25/coalitie-interconfesionala-lupta-impotriva-traficului-de-fiinte-umane/ http://juncu.wordpress.com/2007/11/25/coalitie-interconfesionala-lupta-impotriva-traficului-de-fiinte-umane/#comments Sun, 25 Nov 2007 00:09:53 +0000 Natalia Juncu http://juncu.wordpress.com/2007/11/25/coalitie-interconfesionala-lupta-impotriva-traficului-de-fiinte-umane/ ]]> Nu e duminică şi nicio altă zi marcată cu roşu în calendar. E 16 noiembrie, iar în satul Bădragii Noi din raionul Edineţ e sărbătoare. În curtea şcolii medii sunt adunaţi copii, părinţi şi profesori, care îl întâmpină pe Vasile Romanciuc la el acasă. Însoţit de mai mulţi prieteni scriitori, Mihai Cimpoi, Arcadie Suceveanu, Iulian Felip, Ion Hadârcă şi Ianoş Ţurcanu, Vasile Romanciuc păşeşte pragul şcolii, unde pentru prima dată i s-au deschis porţile cu 53 de ani în urmă. Susţinut de mai multe societăţi şi edituri în cadrul Proiectului Naţional “Spre cultură şi civilizaţie prin literatură”, scriitorul, alături de colegii săi, vine în ospeţie cu o donaţie de carte pentru Bibliotecile şcolară şi publică din satul Bădragii Noi.

“Un popor este mare când produce oameni mari” (C. Duhame), e scris pe un panou afişat deasupra unei uşi ce duce spre una din şcolii. “Suntem mândri că Dumnezeu a vrut ca aici să se nască un om cu literă mare. Ne mândrim că Vasile Romanciuc prin creaţia sa ne-a cântat limba şi ne-a adus faimă ţării”, spune Valeriu Dropca, primarul satului Bădragii Noi. Pe pereţii sălii festive în care s-a desfăşurat evenimentul îşi găseau loc motivele şi laitmotivele creaţiei poetului în cadrul expoziţiei de carte semnată de Vasile Romanciu “Mi-ar fi plăcut să fiu cuvânt”. “Satul seamănă cu poetul şi poetul cu satul”, menţionează Arcadie Suceveanu. “Amprenta locului şi oamenilor se face văzută în creaţiile poetului. Vasile Romanciuc ştie să capteze şi să transforme frumuseţea naturii în cuvânt”, adaugă Arcadie Suceveanu.

În cadrul manifestării culturale, a fost prezentat un program muzical-artistic cu participarea elevilor de la Şcoala Medie din sat şi a interpretului de muzică populară, Mihai Ciobanu. Cele peste 700 de exemplare de carte a fost răsplata pentru dragostea copiilor faţă de literatură. “Avem nevoie cu toţii de carte. Acolo unde este mai multă carte, este mai multă lumină şi mai mult adevăr”, a emis Vasile Romanciuc, anticipând sesiunea de autografe.

Persoane cu nevoi speciale au existat în toate timpurile şi în toate ţările indiferent de situaţia social-economică şi politică a fiecărui stat, doar că atitudinea faţă de ele a fost şi este una incorectă. De cele mai multe ori, aceste persoane sunt plasate pe o treaptă mai inferioară, alcătuind categoria de oameni care nu pot participa la viaţa social-economică a statului, având înşişi nevoie de îngrijire şi sprijin.

În prezent, conform datelor statistice, în Republica Moldova sunt circa 171 mii de persoane cu nevoi speciale. Discriminarea şi oportunităţile inegale de afirmare în viaţa individuală şi socială au determinat izolarea acestora de lumea înconjurătoare. Astfel, situaţia prezentă impune adoptarea unor atitudini atât din partea autorităţilor, cât şi din partea fiecărui cetăţean în parte. „Piatra nu speră să fie nimic altceva decît piatră. Dar colaborînd, se alătură altor pietre şi devine templu” (A.de Saint-Exupéry). Un pas important în acest sens a fost efectuat în toamna anului curent, în cadrul desfăşurării festivalului „Filmul fără bariere”, care ne-a delectat cu o ediţie specială despre şi cu participarea persoanelor cu dizabilităţi. Pe parcursul a două zile, 19-20 octombrie, au fost fost prezentate 25 de filme din 13 ţări ale lumii. „Ne-am propus o schimbare de atitudine în rândul persoanelor cu nevoi speciale, care ar trebui să se implice mai mult la nivel decizional şi să-şi dorească să se integreze social”, a menţionat Nicolae Beşliu, preşedintele Asociaţiei “Motivaţie” – organizator de eveniment.

Scopul acestui festival a fost promovarea unei imagini pozitive a persoanelor cu dizabilităţi prin intermediul filmului, astfel captând atenţia comunităţii asupra problemelor cu care se confruntă aceste persoane.

Dincolo de ecran

Intrare liberă. S-ar părea că sala cinematografului “Gaudeamus” ar trebui să fie arhiplină de oameni cărora le pasă. Însă realitatea demonstrează că la vizionarea unui singur film artistic, sălile cinematografelor din Chişinău întâmpină mult mai mulţi binevoitori…

Oare sărăcia să fie problema noastră?… Da, sărăcie… sărăcie de valori umane.

În sala semi-pustie de indiferenţă, unde se pierde o singură cameră de luat vederi, luminează un monitor mare… luminează a speranţele oamenilor a căror nădejde e în ziua de mâni… Poate mâine societatea îi va primi în felul în care sunt, poate mâne cineva le va oferi un loc de muncă şi… poate mâine e ziua în care ei vor putea să lase căruciorul cu rotile acasă.

“În urma unui accident viaţa mea a luat alt curs. Mult timp nu puteam realiza că din acel moment am devenit şi eu persoană cu dizabilitate”, relatează Igor Mereacre, directorul organizaţiei “Motivaţie”, în cadrul filmului documentar autohton “disABILITATE”, care a deschis festivalul.

Scenele din filmele prezentate la eveniment au tins să accentuieze că persoane cu dizabilităţi nu înseamnă persoane cu handicap. “Şi ce dacă s-a născut fără mâini, urma să o las, aşa precum au făcut părinţii ei? Uitaţi-vă ce fetişcană a crescut – e ca toţi copiii… Ea s-a născut fără mâini, pe când alţii se nasc fără minte, ceea ce e mult mai grav. Sunt sigură că nepoţica mea va realiza multe în viaţă!”, dezvăluie o doamnă de vârsta a treia în filmul “Despre iubire”, prezentat de Rusia.

Dăruieşte o şansă

Lupta. Acesta e cuvântul care caracterizează viaţa acestor oameni. Soarta le scoate în faţă zi de zi o mulţime de bariere, în comunicare, realizare profesională şi familială… Aceste persoane nu ar mai fi nevoite să lupte dacă noi, cei din jur, i-am respecta şi i-am susţine!

În regulamentul de organizare şi desfăşurare a învăţământului fără frecvenţă în instituţiile de învăţământ superior universitar este menţionat faptul că nu se permite organizarea învăţământului fără frecvenţă la specialităţile în cadrul cărora se preconizează un număr mare de lucrări practice şi de laborator (limbi moderne, fizica, chimia, informatica, arte, medicina). Cât de necesară se dovedeşte a fi frecventarea orelor zi de zi pentru noi, viitorii jurnalişti?

Până anul curent de învăţământ, tinerii absolvenţi de licee şi colegii aveau posibilitatea să-şi facă studiile la secţia fără frecvenţă la două specialităţi din cadrul Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării, Jurnalism şi Biblioteconomie. În primăvara anului 2007, prin majoritatea voturilor, membrii Consiliului Facultăţii au decis anularea desfăşurării învăţământului cu frecvenţă redusă la specialitatea Jurnalism. Nelly Ţurcanu, prodecan la FJŞC şi membru al Consiliului, susţine că nu se vede utilitatea în pregătirea specialiştilor la învăţământ fără frecvenţă, pentru că majoritatea tinerilor care îşi fac studiile la această secţie nu lucrează în domeniul mass-media.„Am decis să-mi fac studiile la secţia cu frecvenţă redusă fiindcă contractul e mai ieftin, iar diploma este aceeaşi”, spune Dumitru Iordărescu, student anul V la specialitatea Jurnalism. „În primii ani de învăţământ am lucrat la construcţie şi la fermă de iepuri în funcţie de paznic şi măcelar”, dezvăluie Dumitru. „Chiar dacă nu voi activa niciodată în presă, pot să spun că cunoştinţele pe care le-am acumulat la facultate mă vor ajuta foarte mult în viitor. Aici am învăţat să observ mai multe…”, adaugă studentul.

Sună telefonul. Eu din capătul celălalat al liniei aflu că în Moldova a sosit toamna… Şi în calendarul din Florida a început să-şi numere zilele luna septembrie, doar că soarele încăpăţinat de aici continuă să ardă la fel de tare.

E o zi frumoasă de toamnă. După ce mă aşez comod în unul din jilţele aranjate simetric în salonul avionului aud o voce plăcută răsunând din difuzoare: “ Rugăm să vă legaţi centura de siguranţă! În două ore şi 20 de minute vom ateriza la Chişinău!” (tradus din engleza ) Avionul decolează din Germania şi este ultima cursă cu care urmează să zbor astăzi.

Ce noroc! Mă trezesc aşezată lângă ferestruică mică, care îmi deschide de la înălţimea avionului o privelişte nemaipomenită. Printre norii rari ce plutesc la nivel cum mine observ urmele lui septembrie care începe să-şi ia rămas bun de la toamna din anul acesta. Peisajul de după sticlă pare a fi o hartă la desenarea căreia s-au folosit cele mai aprinse culori. La un moment dat, o atingere pe umăr mă face să-mi iau privirea de la fereastră. “Doriţi ceai sau cafea?” mă întreabă o domnişoară îmbrăcată în formă. Domnul de alături preferă un pahar cu vin. “ E din anul acesta?”, glumeşte dumnealui. Da, într-adevăr, sezonul de vinificaţie e în toi, iar în crâmele şi beciurile oamenilor s-au efectuat, cred că, toate pregătirile necesare pentru preluarea recoltei viţei-de-vie, mă gândesc eu în timp ce gust din cafeaua proaspăt făcută.

Nu ştiu bine unde ne aflăm acum, dar după oră îmi dau seama că zburăm deasupra teritoriului Moldovei. Parcă şi aerul din salon îmi pare mai curat, deşi pe tot parcursul zborului au funcţionat aceleaşi climatizatoare. Norii încep tot mai mult să se îndesească, de parcă s-ar împinge făcându-şi un loc sub cerul senin.

Pentru mulţi dintre pasageri această revenire acasă a fost aşteptată de mai mult de trei luni. Aceştia sunt studenţii din Moldova, care au plecat pe perioada verii în Statele Unite la muncă prin intermediul programului de schimb cultural Work and Travel.

E timpul să aterizăm. Se pare că afară a început o ploaie ciobănească. Cu paşi grăbiţi mă îndrept spre ieşire pentru a-mi implini cât mai repede dorul de persoanele dragi. În sfârşit, după patru luni şi jumătate, pot să gust din aerul dulce de toamnă “adevărată”. Nu reuşesc să-mi revin după o călătorie atât de lungă, aproximativ 20 de ore, că mă trezesc în cercul celor apropiaţi. Primind un buchet mare de crizanteme înţeleg că şi pentru mine A SOSIT TOAMNA!

E sfârşit de septembrie… Iar păsările călătoare vor zbura curând acolo unde toamna-i doar pe calendar…